Matei 5:1-16

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" — Matei 5:8

Cuvântul bucurie descrie dispoziţia bucuroasă pe care o are neamul omenesc din când în când, dar fericirea este legată de acea bucurie permanentă şi confort care sunt rezultatul punerii de acord a caracterului în armonie cu cel divin. Oamenii din lume pot fi uneori fericiţi, iar alteori descurajaţi, întristaţi şi supăraţi; dar în inima celor care au devenit urmaşi ai Domnului Isus şi care, ca elevi în şcoala lui Cristos, sunt învăţaţi de El, domneşte o pace a lui Dumnezeu care întrece toată înţelegerea, le aduce mângâiere şi odihnă chiar în cele mai nefavorabile condiţii exterioare. Lecţia pe care o analizăm acum descrie starea de inimă necesară posedării păcii lui Dumnezeu. Măsura în care avem înaintea ochilor minţii concepţia adevărată şi apoi ne străduim să obţinem acel ideal, în aceeaşi măsură va fi gradul sau progresul fericirii care va ajunge să stăpânească în inimile şi vieţile noastre şi să ne păstreze în iubirea lui Dumnezeu.

Domnul nostru şi ucenicii Săi se aflau într-un loc înalt, pe coasta unui munte şi mulţimi de oameni veneau să asculte mesajul marelui Învăţător cu privire la Împărăţia de atâta timp aşteptată şi despre care El spunea că este aproape. Minunile Sale dovediseră autoritatea Sa divină ca Învăţător, şi aceasta atrăgea poporul la Cel despe care se spunea: “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta." (Ioan 7:46). Văzând mulţimea adunată, Isus S-a urcat pe o movilă, de unde putea fi văzut mai bine şi auzit de toţi. După obiceiul din timpurile vechi, El stătea jos în timp ce vorbea, şi poporul de asemenea stătea jos. Obiceiurile timpului favorizau aceasta — haine largi, lejere şi sandale care se puteau scoate uşor, şi oamenii obişnuiţi să şadă cu picioarele încrucişate sub ei, în poziţia care uneori este numită “poziţia croitorului" (“ţigăneşte"; n. t.)

Învăţătura se adresa, în principal, celor mai apropiaţi de Domnul, adică ucenicilor Săi speciali, mulţimea urmărind interesată orice detaliu din vorbire care putea să o lumineze în mod special. Trebuie să li se fi părut ciudat tuturor ascultătorilor că Domnul nostru nu a vorbit mai mult despre Împărăţie în sine, explicând când şi cum are să fie stabilită etc. Dar El ştia că trebuia să sufere pentru răscumpărarea lumii, înainte ca Împărăţia să poată veni şi să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ cum se face în cer. El ştia, de asemenea, că primul lucru în pregătirea pentru stabilirea Împărăţiei va fi alegerea clasei Bisericii, a aleşilor, care să fie Mireasa şi moştenitoarea împreună cu El în Împărăţie. Cuvântarea Sa, prin urmare, a fost îndreptată în aşa fel ca să împartă pe ascultători în două clase — unii care vor fi dezamăgiţi pentru că îi interesa mai mult gloria, onoarea şi demnităţile Împărăţiei la care sperau, decât starea de inimă necesară pentru un loc în ea. Probabil aceştia au plecat la ale lor zicând că Isus era un mare Învăţător pentru cei cărora le plăcea acest fel de filozofie, dar pentru ei era o parte foarte seacă şi nesatisfăcătoare.

Alţii, deşi dezamăgiţi în ce priveşte felul învăţăturii, au găsit ceva în ea care le mulţumea dorinţele aşa cum nimic altceva nu putea s-o facă — au găsit în ea hrană, mângâiere, calităţi ziditoare. La fel este adevărat şi astăzi: unii ascultă veştile bune de bucurie mare interesându-i numai acele trăsături care  se referă la restatornicire. Sunt fericiţi să ştie că în planul divin nu există chin veşnic, ci din contră pentru lume vin timpuri de înviorare şi timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor proroci de la începutul lumii (Fapte. 3:19-21). Dar în afară de acestea, orice discuţie cu privire la consacrare Domnului şi la condiţiile uceniciei, orice descriere a condiţiilor caracteristice care să-i potrivească pentru Împărăţie, pentru ei sunt obositoare, neplăcute. Astfel adevărul totdeauna separă.

“Cei săraci în duh"

Mesajul acestui mare Învăţător se deosebea de al altora, şi în mod special era atrăgător pentru cei umiliţi, pentru cei modeşti. În timp ce alţii ar fi spus: ferice de cei bogaţi, cei învăţaţi, cei proeminenţi, de conducători, acest mare Învăţător a inversat problema zicând: “Ferice de cei săraci în duh" — fericiţi sunt cei care nu sunt îngâmfaţi, care nu au o apreciere foarte mare de sine, care îşi cunosc micimea şi imperfecţiunea. Uimitor! Cum sunt aceştia fericiţi? Cu siguranţă lumea îi apreciază puţin pe aceia care nu au o apreciere foarte mare de sine. Cu siguranţă ei vor face mai puţin progres în lume. O, da! Dar, spune Învăţătorul, fericirea lor constă în faptul că ei sunt din Împărăţie — din aceia dintre care se va alege clasa Împărăţiei cerurilor.

Încrederea în sine, aprecierea de sine, poate câştiga pentru posesorul ei un loc înalt şi onorabil în prezent, dar nu este apreciată de Domnul; iar cei care au un astfel de spirit vor fi mai puţin pregătiţi pentru probele şi condiţiile pe care Domnul le va impune în alegerea moştenitorilor Împărăţiei, comoştenitorii cu Cristos. Da, într-adevăr! — este o favoare şi o fericire asociată cu dispoziţia de a te considera mic în aprecierea de sine: ea scuteşte de mulţi paşi greşiţi în care conduce egocentrismul. Toţi cei care caută să urmeze instrucţiunile marelui Învăţător, care de la natură sunt săraci în duh, umiliţi şi nu au mare apreciere de sine, au mare avantaj în toate privinţele faţă de alţii în ceea ce priveşte acest element special al caracterului. Iar cei care nu sunt de la natură smeriţi, să fie atenţi la sfatul Învăţătorului şi să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca să fie înălţaţi la timpul cuvenit (1 Petru 5:6). Urmaşii Domnului trebuie să practice continuu smerenia şi să fie în special în gardă împotriva mândriei, îngâmfării etc.; ei ar trebui să ştie, datorită autorităţii marelui Învăţător prin apostol, că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi Îşi arată favoarea celor smeriţi, celor săraci în duh, în aşa măsură că numai cei smeriţi vor avea parte cu Domnul în moştenirea Împărăţiei — 1 Petru 5:5; Iacov 4:6.

Cei ce plâng, fericiţi şi mângâiaţi

Din nou pare ciudat, contrar gândirii obişnuite, să se spună: “Ferice de cei care plâng". Ideea generală este că cei ce plâng trebuie să fie compătimiţi în mod special. Ce principiu stă la baza asigurării Învăţătorului că este o fericire legată de plângere? Noi răspundem că nu putem presupune că în cer este plângere — trebuie să presupunem că acolo este fericire, binecuvântare. Prin urmare, fericirea plângerii trebuie să fie într-un fel legată de stările şi împrejurările noastre actuale imperfecte, păcătoase. Păcatul este în lume, şi moartea, plata păcatului este plătită de toată familia umană, ducând în fiecare casă mai multă sau mai puţină dezamăgire, durere, necaz. Unde acestea sunt apreciate corect, sigur trebuie să existe plângere. Lumea este bolnavă şi moare; cu cei douăzeci de miliarde de morţi şi un miliard şase sute care mor în durere, necaz şi dezamăgire, cel care este “vesel" trebuie să fie relativ iraţional. Cine în afară de o persoană nechibzuită ar putea fi veselă în întunericul unei astfel de capele mortuare! Cei care sunt veseli în asemenea condiţii dau dovadă de o stare aşa de greşită a inimii şi a minţii, că putem şti că vor avea nevoie de instrucţiuni disciplinare aspre (aşa cum vor fi acordate majorităţii neamului omenesc în timpul Mileniului) ca să-i aducă la înţelegere corespunzătoare.

Aceia însă, care plâng fiindcă îşi dau seama de imperfecţiunile lor, de starea lor decăzută, şi care în vreo măsură plâng din compătimire faţă de biata creatură gemândă, aceştia au avantaje corespunzătoare datorită stării mai sănătoase a minţii lor; ei vor fi mai bine pregătiţi pentru mesajul ceresc, care vorbeşte despre glorioasa binecuvântare care va veni prin răscumpărarea făcută de Isus şi prin Împărăţia Sa, care, ca răsăritul Soarelui dreptăţii va aduce sănătate, vindecare, viaţă şi mângâiere tuturor familiilor pământului. Fericiţi sunt cei ce plâng acum, pentru că ei sunt în acea stare mult mai favorabilă să audă vocea Aceluia care vorbeşte din cer — vorbind pace prin Isus Cristos Domnul nostru. Ei vor fi mângâiaţi. Mângâierea lor nu va aştepta până când noua dispensaţie a Împărăţiei va fi pe deplin inaugurată şi va aduce binecuvântările restatornicirii; mângâierea lor va începe imediat, deoarece plângerea le va pregăti mintea să audă favoarea Domnului. Astfel, acestora El va binevoi să le facă cunoscut ceva din bogăţiile harului şi bunătăţii Sale prin Isus. Ei vor avea, deci, cea mai bună ocazie să obţină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, prin Spiritul sfânt, în timpul de acum şi în dispensaţia care vine.

Întristarea poate fi asociată cu păcatul şi nedesăvârşirea. Este potrivit să ne dăm seama de starea noastră decăzută şi să ne pară rău de ea, dar această întristare poate fi imediat vindecată prin cunoştinţa marelui sacrificiu de răscumpărare şi prin acceptarea împărtăşirii din meritul acestuia. Este însă o altă întristare sau plângere care nu este din pricina păcatului, ci din compătimire. Domnul nostru, care era deosebit de păcătoşi, avea acest spirit al plângerii. Plângerea din compătimire I-a adus lacrimi la mormântul lui Lazar, şi de asemenea a făcut să fie “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa" (Isaia 53:3).

În starea noastră imperfectă, decăzută, chiar şi după ce inimile noastre sunt deplin consacrate Domnului şi umplute cu Spiritul Său, nu va fi posibil să compătimim atât de deplin cu alţii, aşa cum a făcut dragul nostru Învăţător; dar noi trebuie să cultivăm acest spirit al compătimirii, care este o parte a spiritului iubirii, şi cu cât vom creşte mai mult în har şi în asemănarea de caracter cu marele Învăţător, cu atât vom avea mai mult spiritul compătimirii, cu atât mai mult ne va atrage întristarea şi plângerea. Pe de altă parte însă, cu cât primim mai mult din acest Spirit sfânt, proporţional vom avea mai mare pace, mai mare bucurie în Domnul şi mai mare veselie, prin ceea ce ni se va permite tot mai mult să înţelegem din desfăşurarea marelui plan de mântuire prin care toţi care plâng în Sion vor fi mângâiaţi. Astfel, cei mai avansaţi creştini, care au cea mai adâncă şi cea mai sfântă bucurie, vor fi cei care în acelaşi timp au cea mai adâncă compătimire cu cei ce plâng şi cu cei întristaţi. Cine n-a observat aceasta deja, că aşa cum Domnul şi Învăţătorul nostru este modelul perfecţiunii, tot aşa cei care Îl imită cel mai bine sunt de obicei cei care au experienţe adânci în şcoala suferinţei şi a plângerii, şi în inimile şi caracterele cărora au fost întipărite lecţii şi caracteristici adânci spirituale?

Cuvântul mângâiere nu conţine gândul de eliberare, ci mai degrabă de întărire împreună, sau putere adăugată. Cu alte cuvinte, Domnul nu are de gând să ia de la noi acea nobilă calitate a compătimirii pe care o putem primi în şcoala experienţei, ci vrea ca toţi aceia care devin urmaşii Săi adevăraţi să fie mângâiaţi sau întăriţi împreună, ca El să le dea o binecuvântare a puterii ca să îndure, care va compensa plânsul şi spiritul tristeţii. El dă aceasta prin promisiunile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele glorioase pe care le pune înaintea noastră, şi El dă aceasta, de asemenea, prin epistolele vii ale membrilor dragi ai casei credinţei. Să observăm cum ne atrage atenţia apostolul la aceasta în 2 Corinteni 1:4, unde de mai multe ori repetă ideea să ne mângâiem unii pe alţii cu mângâierea cu care Domnul deja ne-a mângâiat. O, de ce privilegiu ne bucurăm, nu numai să fim mângâiaţi de Domnul prin Cuvântul Său, ci şi să fim folosiţi de El ca instrumente pentru mângâierea sau întărirea sau susţinerea altora în acest timp al plânsului, când unii, mai mult decât alţii, au în ei slăbiciuni sau neputinţe care le produc plâns lor sau altora. Fericiţi sunt cei care fiind mângâiaţi, vor fi folosiţi de Domnul în mângâierea altor membri ai corpului Său.

 “Ferice de cei blânzi"

Cei săraci în duh sau smeriţi, care nu au gânduri înalte despre ei, sunt fără îndoială aceiaşi cu cei blânzi, cei gentili. Century Dictionary defineşte cuvântul blând ca având “stăpânire de sine şi gentil, a nu fi uşor provocat sau iritat; îngăduitor în insulte sau supărare. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea ca “supunere la voinţa divină; răbdare şi amabilitate din motive morale şi religioase". Când privim în jurul nostru în lume şi-i observăm pe cei blânzi de pe pământ, nu-i vedem mai prosperi decât alţii, şi cuvintele Domnului nostru că unii ca aceştia vor moşteni pământul ne-ar mira şi ni s-ar părea neadevărate dacă nu am înţelege că ele se referă la binecuvântările care urmează vieţii acesteia. Desigur, milionarii pământului care posedă partea mai mare a lui şi a bogăţiilor lui, văile şi munţii, foarte rar trebuie să fie consideraţi blânzi. Şi vedem că Domnul nu spune: “Fericiţi cei blânzi, căci ei moştenesc pământul", ci “căci ei vor moşteni pământul".

Când Doamne?

Răspuns: Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu şi voia Sa se va face pe pământ precum se face în cer — atunci cei blânzi vor moşteni pământul. Aşa dar, dacă observăm că cei aspri, cei nedrepţi, cei îngâmfaţi stăpânesc darurile pământului în această viaţă, şi dacă ne vedem îndepărtaţi din cauza blândeţii, să ne amintim Cuvântul Domnului că noi suntem binecuvântaţi în mod special şi să cultivăm această calitate a blândeţii din ce în ce mai mult, şi să nu ne gândim s-o schimbăm cu un spirit de aroganţă şi îngâmfare şi răzbunare, pentru a câştiga faimă pământească, renume şi bogăţii. Mai degrabă să fim mulţumiţi să cultivăm acest spirit, despre care Domnul ne asigură că îl aprobă, şi să aşteptăm timpul când această clasă va moşteni pământul. Noi ne dăm seama că moştenirea va fi dată cu scopul de a o da familiei umane sub termenii şi condiţiile instituite în timpul Veacului Milenar. Atunci cei blânzi, din clasa restabilirii, vor moşteni pământul; ei vor avea avantaje în toate privinţele, şi în cele din urmă toţi cei care nu vor fi blânzi vor fi nimiciţi complet dintre oameni în a doua moarte.

Cei blânzi dintre urmaşii Domnului primesc, într-o măsură, chiar acum împlinirea acestei făgăduinţe, după cum declară apostolul: “Fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu." (1 Corinteni 3:22, 23). Aceştia se bucură mai mult acum de pământ decât alţii; în timp ce alţii acaparează, ei se bucură. Aşa cum declară apostolul: “Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele" (1 Timotei 6:17). Eliberaţi de spiritul acaparator, putem trece pe străzi şi să observăm bogăţiile expuse în vitrine fără a lăcomi la ele, fără să dorim să avem diferitele lucrări de artă şi frumuseţe, în grija şi controlul nostru special. Noi ne putem delecta privirea cu ele şi fără să avem grija lor într-un timp când toate talentele noastre sunt consacrate Domnului şi serviciului Său, şi când avem lucruri mai importante de făcut decât grija pentru podoabele ieftine numite lucrări de artă.

“Ferice de cei care flămânzesc şi însetează"

Domnul nostru Se referă la două dintre cele mai puternice influenţe cunoscute printre oameni. La ce activitate nu ne-ar îmboldi foamea şi setea? La fel este în unii o foame şi o sete a inimii pentru ceea ce este drept, ceea ce este adevărat. Este evident că majoritatea oamenilor nu au mult din această foame a sufletului; mâncarea naturală şi băutura naturală sunt atracţiile lor speciale. Dar nu toţi sunt aşa, şi este o binecuvântare specială pentru cei care au foamea sufletului la care Se referă Domnul nostru. “Căci ei vor fi săturaţi" — vor fi mulţumiţi.

Nimic din această făgăduinţă nu implică o săturare sau mulţumire miraculoasă: gândul în legătură cu această ilustraţie este mai degrabă că cei flămânzi şi însetaţi vor folosi timpul lor, cunoştinţa şi ocaziile ca să caute pâinea vieţii veşnice, care satură, şi apa vieţii, care într-adevăr înviorează; şi în măsura în care acestea sunt căutate, găsite şi întrebuinţate, în aceeaşi măsură va fi şi binecuvântarea. Avem garanţia Domnului de binecuvântare pentru toţi care sunt în atitudinea minţii ca să caute şi să folosească înviorările spirituale pe care le dă El.

Cuvântul dreptate se referă aici la tot ce este drept în orice chestiune — la Adevăr. Dumnezeu este marele standard al dreptăţii, şi El îl comunică prin Cuvântul Său, prin promisiunile nespus de mari şi scumpe date nouă prin Isus şi prin apostolii Săi. Majoritatea oamenilor din lume, grijulii pentru hrana care piere, se gândesc puţin la adevăr şi primesc puţin din el; puţinii care flămânzesc şi însetează după el sunt săturaţi, împrospătaţi, sfinţiţi prin el, şi în cuvânt, în faptă şi în gând sunt potriviţi şi pregătiţi pentru alte binecuvântări la timpul cuvenit al lui Dumnezeu — participarea cu Răscumpărătorul în Împărăţie şi o parte cu El în lucrarea binecuvântării şi ridicării omenirii.

 “Ferice de cei milostivi"

Mila este înrudită cu iubirea, şi în măsura în care decăderea a şters iubirea din inimă, în acea măsură va lipsi şi mila. Desigur noi nu putem judeca întotdeauna după aparenţele exterioare, pentru că există forme şi expresii exterioare de iubire fără implicarea inimii. Tot aşa mila este oferită uneori fără să fie determinată de spiritul adevărat al milei. Uneori ea se poate vedea prin recunoaşterea unui principiu, dar fără armonie cu acel principiu. Adevăratul creştin învaţă în şcoala lui Cristos nu numai despre imperfecţiunile sale şi despre nevoia sa de milă divină, ci după ce a aflat acea milă şi a intrat în şcoala lui Cristos, ea devine una dintre cele mai importante lecţii pe care le poate învăţa ca să acorde aceeaşi milă celorlalţi. Apostolul spune că “mila biruie judecata" — biruie executarea dreptăţii (Iacov 2:13). Ciudat cum poate părea, cei care au cea mai mare nevoie de milă pentru ei înşişi, de obicei par să fie cei care sunt mai puţin gata să acorde milă pentru lipsurile altora.

Pe de altă parte, cei care cresc cel mai mult în Spiritul Domnului, cresc în aceeaşi măsură în milă şi compasiune. Unii din poporul Domnului au mai mult de biruit în privinţa aceasta decât alţii, şi de aceea pot da dovadă de mai puţină dezvoltare proporţional cu eforturile lor; dar trebuie să fie continuu în mintea tuturor gândul că este foarte nepotrivit pentru cei care, ei înşişi, au nevoie de milă divină, să fie pretenţioşi în ultimul grad în ceea ce priveşte cerinţele dreptăţii pentru alţii, prin refuzul lor de a exercita milă faţă de alţii. Nu numai atât, dar lecţia aceasta pe care Domnul nostru a accentuat-o atât de frecvent, a intensificat-o când a spus: Dacă nu veţi ierta din inimă celor care vă greşesc, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Astfel El ne învaţă că mila trebuie să fie mai mult decât formală, mai mult decât o iertare şi împăcare pe dinafară — trebuie să fie din inimă, sinceră. Deci, în măsura în care fiecare ne dăm seama că avem nevoie de mila divină prin Isus, în aceeaşi măsură trebuie să fim foarte miloşi faţă de alţii — în special faţă de fraţi şi faţă de toţi aceia care în vreun sens sau grad demonstrează dorinţa lor după dreptate.

 “Ferice de cei cu inima curată"

Cuvântul curat are un înţeles foarte larg — fără falsificare, sincer, nepătat. Prin natură nici un membru al familiei umane nu se află în această stare. Din contră, Scripturile ne asigură că inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9). În textul acesta, cât şi în înţelesul general, inima nu este folosită ca numele unuia din organele corpului omenesc, ci ca să arate mintea dinăuntru, voinţa, intenţia persoanei. Aşa cum a fost originar creat, omul a fost chipul lui Dumnezeu şi de aceea a fost curat în inimă, sincer, onest, cinstit şi cu intenţii perfecte; dar din cauza neascultării s-au dezvoltat păcatul şi egoismul în inima şi voinţa omului, iar calităţile asemenea lui Dumnezeu, care iniţial erau acolo, au fost în mare măsură şterse. Ca atare, despre cei care devin poporul Domnului se spune că au o inimă nouă, o voinţă nouă, ambiţii noi, dorinţe noi. Unde întoarcerea de la păcat la dreptate este completă, cu adevărat se poate spune: “… cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi." — 2 Corinteni 5:17.

Pentru a îndeplini o schimbare atât de radicală a voinţei, a intenţiei se cere o influenţă puternică. Ea poate fi din frică şi poate fi din iubire, dar suntem asiguraţi că rezultatele fricii sunt nedesăvârşite şi că numai iubirea produce stările durabile, desăvârşite, bine primite. Frica poate avea un oarecare rol la începutul schimbării inimii, dar ea în nici un caz nu poate duce schimbarea la bun sfârşit, pentru că, aşa cum spun Scripturile, “frica are cu ea pedeapsa", şi pacea lui Dumnezeu nu poate domni în inima care este supusă fricii (1 Ioan 4:18). De aceea Scripturile pun în faţa noastră schimbarea inimii care rezultă din cunoaşterea lui Dumnezeu şi din iubirea faţă de El, spunând: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta", iar apostolul ne asigură că “dragostea desăvârşită izgoneşte frica" — Marcu 12:30; 1 Ioan 4:18.

Cuvintele Domnului nostru dau de înţeles că pot să existe diferite grade de necurăţenie a inimii, şi aşa constatăm: sunt unii care într-adevăr sunt negri la inimă, diavoleşti, iar alţii sunt maronii sau cenuşii sau pestriţi. Domnul însă alege inimile care vor fi acceptabile pentru Tatăl — cei cu inima curată. Noi toţi suntem martori ai faptului că nu putem pretinde curăţenia inimii, a intenţiei, a motivului, a dorinţei la foarte mulţi dintre prietenii şi vecinii din creştinătate, şi, după câte ştim, în lumea păgână proporţia ar fi mai mică. Cu toate acestea, sugestia din textul nostru este că numai aceia care ajung la curăţenia inimii pot spera să vadă vreodată pe Dumnezeu, să se bucure de această dovadă a iubirii Sale.

Dar, ca nu cumva unii să se descurajeze, presupunând că puritatea inimii înseamnă absolută desăvârşire a gândului, a vorbei şi faptei, ne grăbim să corectăm un asemenea gând şi să arătăm că intenţia nu este întotdeauna susţinută de cuvintele şi conduita noastră. A vrea corect, a vrea desăvârşit, a fi curat în inimă este posibil, şi este chiar necesar pentru toţi care doresc să aibă aprobarea divină,  totuşi a îndeplini tot ce voiesc este uneori cu neputinţă, chiar şi din partea celor mai credincioşi urmaşi ai Domnului. Noua voinţă, noua inimă, trebuie să acţioneze şi să vorbească prin intermediul vechiului corp, ale cărui afecţiuni sunt continuu în opoziţie şi trebuie luptat împotriva lor. De aceea, atâta timp cât suntem în carne, atâta timp cât suntem obligaţi să raţionăm, să vorbim şi să lucrăm prin intermediul cărnii decăzute, atâta timp vom avea nevoie de meritul lui Cristos care să ne acopere continuu aceste cusururi, ca astfel voinţa nouă, inima nouă, şi nu carnea, să poată fi judecate de Domnul şi probate în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia de viaţă veşnică şi de binecuvân-tările pe care El le-a oferit.

Ce preţios este, deci, gândul că putem ajunge la absolută curăţenie a intenţiei, a iubirii etc. faţă de toţi oamenii precum şi faţă de Domnul, şi că Dumnezeu ne va accepta în Cel Preaiubit al Său, nesocotindu-ne slăbiciunile neintenţionate şi cusururile de care ne dăm seama şi pe care alţii poate le observă mai bine decât noi. Ce gând binecuvântat că aceştia vor vedea pe Dumnezeu, că aceştia pot avea acum cele mai clare vederi despre caracterul şi planul lui Dumnezeu, şi că în curând Îl vor vedea, când vor fi schimbaţi prin întâia înviere în asemănarea iubitului lor Răscumpărător.

“Ferice de cei împăciuitori"

Această declaraţie a Domnului nostru n-a meritat niciodată o atenţie mai mare decât în prezent. Trăim într-un timp când invidia şi cearta se manifestă în toate părţile, printre toate clasele şi printre toate naţiunile, în politică, în afaceri, în case şi familii, în bisericile nominale şi printre cei deplin consacraţi din Biserica adevărată. Tendinţa spre ceartă este evident asociată cumva cu timpurile grele în care trăim; dar cu atât mai mult cei care sunt membri adevăraţi ai corpului lui Cristos să-şi amintească de îndemnul Scripturii: “Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea", şi “Trăiţi în pace între voi." (Evrei 12:14; 1 Tesaloniceni 5:13). Unii dintre cei mai buni oameni din lume au însuşirea combativităţii în mare măsură, dar proporţional ei au nevoie de iubire ca s-o controleze, aşa încât să combată numai acele lucruri care sunt rele şi vătămătoare, aşa încât să gândească generos, binevoitor, iubitor despre toţi aceia care văd diferit lucrurile; şi în timp ce apără totdeauna ferm principiile, ei să observe că principiile rareori sunt cauza conflictelor, certurilor lor.

Fiecare din copiii Domnului să înveţe zi de zi să cultive roadele şi harurile Spiritului sfânt, printre care în mod proeminent sunt: răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea. Aceste lucruri rămânând în noi şi prisosind, vom fi din ce în ce mai plăcuţi Domnului şi în stare să-i ajutăm pe alţii în aceeaşi direcţie — să fim făcători de pace. Căci cine poate fi făcător de pace în mod potrivit, dacă în inimă nu este el însuşi iubitor de pace?

La majoritatea oamenilor pare să existe o înclinaţie certăreaţă, care nu numai că-i face pe posesorii ei să fie certăreţi şi gâlcevitori, iritabili şi iritând pe alţii, dar mai mult această trăsătură pare la mulţi să încline spre a stârni necazuri altora, în timp ce primul principiu al bunei cuviinţe — a-şi vedea de afacerile proprii — ar fi  favorabil păcii. Pe măsură ce poporul Domnului ajunge să-şi dea seama, tot mai mult, de egoismul şi spiritul de ceartă pe care omenirea întreagă l-a moştenit prin păcat şi decădere, şi cum acesta este opus spiritului Domnului şi al blândeţii, gentileţii, răbdării, îndelungii răbdări, iubirii, ei să se străduiască nu numai să dezvolte pacea în inimile şi vieţile lor, dar şi să fie făcători de pace printre oameni.

“Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!" Da, într-adevăr, iubitorii de pace, promotorii păcii, dovedesc că în acest aspect, cel puţin, sunt posesori ai Spiritului sfânt — Spiritul lui Dumnezeu. Noi nu numai să merităm acest titlu de fii ai lui Dumnezeu acum printre oameni, care văzând faptele noastre bune şi dispoziţia de a fi făcători de pace vor glorifica pe Tatăl nostru din ceruri datorită acestui fapt, dar prin cultivarea continuă a acestei calităţi a iubirii, sub conducerea marelui Răscumpărător, să merităm distincţia de a fi fii ai lui Dumnezeu pe un plan mai înalt în Împărăţie.

“Ferice de cei prigoniţi"

Nu de toţi care sunt prigoniţi, ci numai de cei care sunt prigoniţi pentru dreptate. Mulţi îşi atrag asupra lor prigoniri pentru nechibzuinţă şi pentru amestec în treburile altora. Să dăm atenţie cuvintelor apostolului în această privinţă şi să evităm persecuţiile sau suferinţele pentru facerea răului de vreun fel; dar aşa cum este iarăşi declarat, dacă suferă cineva pentru că este creştin să-L preamărească pe Dumnezeu pentru aceasta (1 Petru 4:16). Este bine, de asemenea, să păstrăm în această chestiune ca şi în toate celelalte spiritul unei minţi sănătoase. Sunt, de exemplu, unii care în mod evident îşi imaginează că sunt persecutaţi, când în realitate ei sunt trataţi foarte amabil şi sunt victima imaginaţiei lor bolnăvicioase. Poporul Domnului trebuie să fie atât de umplut cu spiritul mulţumirii şi recunoştinţei şi aprecierii, încât să nu fie deloc în pericol de a greşi în această privinţă. Ei să fie atât de generoşi în ceea ce priveşte gândurile lor despre motivele şi intenţiile prietenilor şi ale vecinilor lor, încât să nu fie în pericolul de a-i înţelege greşit şi de a se simţi persecutaţi de către cei care, în realitate sunt cei care le doresc binele.

După cum iubirea perfectă alungă frica, tot aşa ea alungă toate aceste impresii false de înfăptuire a răului sau de intenţii rele faţă de noi. Inima binevoitoare, plină de iubire pentru alţii, va prefera mai degrabă să presupună că dispreţul faţă de el sunt scăpări din vedere neintenţionate, sau să dea altă asemenea interpretare bună conduitei prietenilor săi, îngăduindu-şi să ia drept persecuţie numai atunci când intenţia ei este vădită. Chiar şi atunci trebuie să gândească generos despre cel care-l persecută, să-şi dea seama de partea sa în decădere şi să fie dispus să se roage pentru cei care îl insultă şi-l persecută. Ferice de aceia care astfel ţin la dreptate şi la spiritul iubirii faţă de duşmanii şi prigonitorii lor, şi care pot fi siguri, prin urmare, că sunt persecutaţi pentru credincioşia lor faţă de adevăr şi dreptate, şi nu pentru aversiunile şi ciudăţeniile lor personale. Ferice de ei, căci a lor este Împărăţia cerului. Domnul caută pe aceia care sunt aşa de credincioşi principiilor dreptăţii, încât o vor exercita faţă de duşmanii lor, chiar şi când sunt persecutaţi de aceştia şi din pricina dreptăţii. Dacă Împărăţia cerurilor este pentru unii ca aceştia, atunci este sigur că este numai o mică turmă. Să ne străduim cu atât mult să fim din acea turmă mică — să ne asigurăm chemarea şi alegerea.

Insultaţi pentru Cristos

Poporul Domnului nu trebuie să se insulte unii pe alţii sau pe oricine în nici o împrejurare, ci să-şi amintească fapul că ei sunt învăţăcei, urmaşi ai Celui care atunci când a fost insultat n-a răspuns cu insulte. Orice rele ar putea spune sau insinua alţii despre noi, trebuie să fim credincioşi Învăţătorului nostru şi să nu răsplătim rău pentru rău, insultă pentru insultă, insinuare pentru insinuare, ci din contră, nu trebuie să vorbim de rău pe nimeni şi să ne placă să observăm şi să menţionăm orice calitate pe care chiar şi duşmanii noştri ar putea să o aibă.

Cuvintele Domnului nostru însă ne îndreptăţesc să ne aşteptăm că aceia care vor fi credincioşi Lui se vor împărtăşi de experienţele Sale de a fi vorbiţi de rău. Cu aceste cuvinte ale Lui în mintea noastră, nu trebuie să fim surprinşi de acuzaţii şi insinuări false făcute împotriva adevăraţilor Săi urmaşi, şi aceasta în măsura proeminenţei lor ca servitori şi urmaşi ai Săi. Expresia “tot felul de lucruri rele", cuprinde multe, iar expresia “din cauza Mea" merită atenţie. Aceasta nu înseamnă că aceia care vor lovi cu pumnul sau cu arma sau cu limba şi care vor arunca săgeţi, cuvinte amare, vor spune: “Fac aceasta pentru Cristos şi pentru că tu eşti unul dintre ai Lui". Niciodată n-am auzit despre cineva persecutat în felul acesta, în aceste privinţe, şi prin urmare nu aceasta poate fi ceea ce a vrut să spună Domnul.

Ceea ce a vrut El să spună, evident, este că urmaşii Lui, asemenea Lui, onorabili, moderaţi, având spiritul minţii sănătoase, sinceri, cinstiţi, virtuoşi, ar fi în mod natural foarte apreciaţi printre cărturari şi farisei, printre cei buni cu numele, ar avea un loc înălţat, dacă n-ar fi fidelitatea lor faţă de Domnul şi de Cuvântul Său. Din pricina fidelităţii lor faţă de adevărurile care sunt contrare erorilor populare, din pricina credincioşiei lor faţă de Cuvântul Domnului, ei sunt nepopulari, şi, asemenea Învăţătorului, sunt urâţi de către cei proeminenţi din bisericism. Aceste condiţii aduc o încercare dublă:

1. Ele pun la încercare pe aderenţii bisericismului în ceea ce priveşte Regula de Aur, şi când vorbesc de rău, din răutate, ură, ceartă, împotrivire, ei se judecă singuri condamnându-se sub Regula de Aur, deoarece ei ştiu bine că lor nu le-ar plăcea ca alţii să-i vorbească de rău ­— fie din răutate sau în baza unei minciuni fabricate, sau a unui zvon.

2. Aceasta devine o încercare şi pentru cei credincioşi — sunt ei dispuşi să îndure aceste persecuţii şi împotriviri cu bucurie, ca parte din preţul cerut ca ucenici ai Domnului? Dacă sub presiune cedează şi răsplătesc cu insultă şi cu calomnie şi cu vorbire de rău, ei se dovedesc nevrednici de un loc în Împărăţie. Dacă, pe de altă parte, primesc aceste lecţii şi experienţe cu răbdare şi îndelungă rabdare, acestea le servesc să dezvolte în ei din ce în ce mai mult asemănarea de caracter a Răscumpărătorului lor şi lucrează cu atât mai mult să-i pregătească şi să-i potrivească pentru o parte cu El în glorioasa Sa Împărăţie. Domnul nostru ne asigură că aceia care sunt încercaţi în felul acesta şi care rezistă la asemenea probă, vor avea o răsplată mare în ceruri, şi le aminteşte că persecuţii asemănătoare din partea poporului declarat al Domnului au avut toţi sfinţii profeţi din vechime.

“Sarea pământului"

Declaraţiile: “Voi sunteţi sarea pământului", şi “lumina lumii", pot foarte potrivit să fie aplicate acelora din urmaşii Domnului care dau atenţie învăţăturilor Sale şi cultivă stările binecuvântate descrise de El mai sus. Toţi cei astfel binecuvântaţi, în măsura în care au ajuns la astfel de stări, sunt într-adevăr sarea pământului şi lumina lumii. Aşa cum sarea este folositoare pentru a opri descompunerea, tot aşa influenţa acestora, deşi ei sunt puţini în lume, are efect de protecţie. Privind înapoi în istorie, putem vedea că o influenţă bună s-a răspândit de la Legământul Legii, pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel.

Cum evreii au fost împrăştiaţi, mai mult sau mai puţin printre alte naţiuni, ei au dus cu ei, mai mult sau mai puţin, concepţia despre standardele divine aşa cum sunt reprezentate în lege, şi acestea oriunde au mers au avut o influenţă de păstrare şi corectare printre oameni. Dar Isus şi legea Sa mai înaltă a iubirii, exemplificată în viaţa Sa şi în vieţile apostolilor şi ale tuturor urmaşilor Săi, este Cel care a devenit sarea  adevărată a pământului, într-o perioadă când fără aceasta noi nu ştim care ar fi fost rezultatul. Aşa cum nu numai locul pe care stă lumânarea sau lampa este luminat de ea, ci aşa cum razele merg în fiecare direcţie, aşa este şi influenţa care pleacă de la fiecare creştin adevărat. Ea atinge nu numai propria sa persoană sau casă, ci într-o măsură radiază peste tot în împrejurimile sale. În acelaşi fel, nu numai locul atins de bulgărul de sare este păstrat, ci influenţa acelui bulgăr se răspândeşte pe un spaţiu considerabil în jurul lui, şi peste tot cu o influenţă păstrătoare.

 La prima venire a Domnului nostru, lumea era într-o stare în care probabil ar fi grăbit degenerarea şi corupţia, dar introducerea corpului lui Cristos şi influenţa binefăcătoare răspândită de la fiecare membru al corpului au avut puterea de a opri tendinţa demoralizatoare a timpurilor. Lumina care a strălucit de la Isus, Lumina lumii şi de la urmaşii Săi, fără îndoială a avut un efect binefăcător asupra centrului lumii civilizate de atunci. Acea influenţă se manifestă încă în aşa-zisa creştinătate. Chiar şi astăzi, chiar dacă cei care cred în marele Răscumpărător, cu adevărat consacraţi, sunt conform datelor avute foarte puţini la număr, influenţa lor generală, sarea din învăţăturile Mântuitorului, exercită o largă influenţă în toată creştinătatea. Fără de aceasta, neîndoielnic, corupţia şi căderea completă s-ar fi produs de mult. În ciuda acestui fapt, vedem influenţe foarte stricătoare şi stricate care acţionează în fiecare direcţie, şi cu cât orizontul nostru este mai larg, cu atât vom vedea mai mult acest lucru.

Foarte curând noi aşteptăm ca toţi membrii învingători ai corpului lui Cristos să fie schimbaţi, glorificaţi, şi corpul completat de cealaltă parte a vălului nu va mai avea  membri de partea aceasta a vălului. Luminile se vor fi dus, iar întunericul va pune mai deplină stăpânire ca niciodată; sarea va fi luată, iar stricăciunea va prelua rapid locul şi rezultatul va fi marele timp de strâmtorare aşa cum n-a fost de când sunt popoarele.

Între timp, noi să lăsăm lumina noastră să strălucească şi astfel să slăvim pe Tatăl, fie că oamenii dau atenţie sau nu; noi trebuie să ne folosim sarea sau influenţa de păstrare, influenţa noastră pentru dreptate şi adevăr, fie că oamenii aud sau nu, chiar dacă vedem clar că nu este scopul lui Dumnezeu să lumineze lumea prin Biserică în poziţia sa umilă prezentă. Faptul acesta ne va încerca şi va dovedi dacă suntem demni sau nu să fim membri ai corpului glorificat al lui Cristos, care în curând va străluci ca Soarele în gloria Tatălui, şi va lumina toată lumea într-un fel în care nu se compară în nici un sens cu micile noastre candele din prezent.

Turnul de Veghere din 01. 03. 1906 [3733]